Pe vremuri, înainte să existe satul Bârnova așa cum îl știm azi, aici era doar pădure. Multă pădure. Codru cât vezi cu ochii, așa de des și de umbros încât te-ai fi așteptat să sară din el fie un haiduc, fie o ciută cu ochii mari. Locurile erau, cum ar zice cronicarii, „bogate în vânat și apă bună de băut”.
Pe aici au trecut, de-a lungul vremii, domnitori, călugări, meșteșugari și, probabil, haiduci sau pribegi ai vremurilor.
Pădurile Barnovei erau „provizia” naturală a curții domnești: vânat pentru mesele boierești, lemn pentru construcții, și liniște pentru suflet. Că doar nu degeaba s-a ridicat aici mănăstirea Bârnova, prin secolul al XVII-lea – loc de rugăciune, dar și de refugiu din fața grijilor lumii.
Așadar, înainte să existe satul cu gospodării, ulițe și vecini care se salută la poartă, Bârnova a fost o felie de natură pură. Un loc de unde oamenii luau ce le trebuia: hrană, adăpost, tihnă. Și încet-încet, între două vânători și un paraclis, a apărut și a crescut satul.
Astăzi, când spui „Bârnova”, te gândești la drumuri care urcă și coboară printre păduri, la tradiție îmbinată cu modernitate, și la un loc unde istoria a lăsat urme, dar nu și praful. Pentru că la Bârnova, rădăcinile sunt adânci, dar spiritul e mereu viu și un pic șugubăț — așa cum îi șade bine unei comunități care știe să se bucure de locurile ei.
